Ieri ma abordeaza cineva pe YIM (traducere din engleza asa ca daca vreo replica suna dubios stiti unul din motivele pentru care nu am dat la filologie sa ma fac traducator):
“Cum te pregatesti pentru sfarsitul lumii?”
Ma uit la monitor cu stupoare. (Reactia mea imi demonstreaza ca practirea regulata a mindfulness mi-ar fi extrem de utila.) Cum ma pregatesc pentru sfarsitul lumii? Se refera la faza aia cu pornitul masinariei infernale. O clipa, tre sa ma pregatesc pentru asa ceva?
“Sa ma pregatesc? Ce e asa de deosebit? Daca se intampla, mor. Cu ce e asta diferit de fiecare zi?” intreb, curios.
“Pai nu va mai exista o alta zi.”
Tac o clipa, nestiind daca replica e autentica sau regurgitata fara prea multa ruminatie.
“Nici daca am murit din alte cauze nu va mai exista o alta zi.”
Puteam sa imi argumentez punctul de vedere explicand ca si in cazul in care se admite reincarnarea (i.e. o alta zi peste multe alte zile de la deces) acest “sfarsit al lumii”nu o afecteaza cu nimic pentru ca este doar un sfarsit al unei planete. Cand aveam vreo 16 ani o vizionara a venit la mine spunandu-mi ca ne cunoastem dintr-o incarnare in alta lume, ca am venit impreuna in lumea asta in aceeasi generatie. Nu m-a impresionat foarte mult nici atunci, darmite acum. Poate daca as fi vazut si eu asta ar fi insemnat ceva, familiaritate, kinship (inrudire?). Oricum, Terra explodeaza = not such a big deal. (*)
Discutia trece insa spre alt punct de vedere.
“Colegii mei o tot dau inainte cu destrabalarea lor dinainte de sfarsit.”
Spun primul lucru care imi trece prin minte: “Asta e pregatire pentru moarte?”
Imi raspunde ca nu ar vrea sa moara fara sa fi facut sex. Inteleg punctul de vedere cu lehamitea obisnuita cand aud asemenea afirmatii.
“Daca e adevarat ca sexul premarital e gresit, atunci merita sa faci sex o data si sa you screw yourself out if Heaven - literally?”
“Eu nu subscriu la acest punct de vedere.”
Nu am chef sa intru in detalii, costuri si beneficii, pariul lui Pascal si alte alea. Ii spun, poate prea simplu si direct, ca nu crede nici ca lumea se va sfarsi. Recunoaste. Imi trece prin cap sa ii spun “de ce imi pierzi timpu’?” si imi dau seama, din nou, ca ar fi o intrebare incorecta: eu ii permit sa intre in discutii de-astea cu mine desi stiu ca ajungem de fiecare data in aceeasi situatie. Multi ani am crezut ca inteligenta e conditie suficienta, dar nu si necesara, pentru un “partener de discutii”. Pana sa incep sa vorbesc cu persoana asta nimeni nu mi-a aratat cu atat de multa claritate ca ma insel, inteligenta nu e suficienta. Conversatiile noastre ajung mereu in impas pentru ca inteligenta nu presupune reflectarea asupra a ceva sau luarea in considerare a mai multor puncte de vedere. “Inteligenta limitata” pare un oximoron (pentru ca spunem “o persoana limitata” ca si eufemism pentru mediocritate sau chiar prostie), dar nu ar trebui sa fie. ….Si am deviat de la pregatirile pentru sfarsitul lumii.
Sincer sa fiu, nu imi amintesc ce am vorbit dupa faza cu “vreau sa ma fut inainte sa explodeze Pamantu’!”, dar am ajuns la un moment dat sa spun cam cum ar fi ca lumea sa creada realmente ca lumea da ortu’ popii.
Disclaimer: (1) tonul urmatorului paragraf nu este adecvat continutului,
(2) cititul in continuare poate provoca iritare si miscari oculare necontrolate.
Colegii nu doar ca s-ar destrabala after hours, ci nici macar nu ar fi la servici sa pomeneasca asta. Barurile ar fi mai pline ca oricand, insa afluxul de clienti si de bani nu ar mai avea semnificatie. Similar, unii ar sparge magazine, altii ar arunca totul in strada incercand sa isi usureze buzunarele si constiinta – traim intra-o tara crestina si mai usor trece camila prin urechea acului decat bogatu’ prin portile Raiului. Nu ca ar fi nevoie de filme pentru a arata cam cum s-ar prabusi ordinea, istoricii au facut deja asta. Exista un mit al panicii milenariste din anu’ 1000. Crestinismul primar a fost o religie milenarista pana in maduva oaselor: Iisus trebuia sa se intoarca peste 100o de ani, de parca ar fi cumparat un bilet dus-intors cu data precisa. Eh, cum putea lumea sa creada asa ceva? Doar pe vremea aia nu existau nici trenuri, nici avioane, nici ceasuri fidele, putea deci si el sa intarzie vreo 10-20 de ani, sau chiar o viata de om. Si, de fapt, se pare ca asa o fi fost si ca panica anului 1000 e o constructie tocmai a generatiilor care masoara timpul cu exactitate. Nu pentru ca Iisus ar fi intarziat (1008 ani e un pic excesiv pentru o fiinta cel putin partial divina), ci pentru ca lumea anului 1000 nu tinea evidenta suficient de uniform pentru a se crea o panica generala intr-un moment anume. Desigur, au existat predici si excese, dar ca o aura in jurul anului 1000 si cu eforturi de “damage control” din partea Bisericii.
Si, revenind la intrebarea initiala, azi e ziua cea mare. Cum m-am pregatit pentru sfarsitul lumii? M-am gandit la asta azi dimineata, auzind ca azi tre sa se intample (sau nu). Mnoah, ratasem ocazia, mai aveam doar 2 ore. Ce mai aveam de facut?
Un bilant al vietii? Inutil – daca exista o Judecata, nu e nevoie sa imi fie clar bilantul pentru ca va fi facut acolo, mai obiectiv.
O ultima rugaciune? Inutil – pentru ce sa ma rog?
O ultima multumire pentru viata asta? – Ar fi prea ironica.
Sa trag chiulu’ de la servici? – Ca sa fac ce? Sa merg la… biserica? – Inutil, pentru mine sacralitatea lumii e, in mare, “omogena”.
Pana la urma m-am pregatit totusi pentru sfarsitul lumii: m-am imbracat in negru. *shrug* Orice pregatire ar fi la fel de irelevanta. Daca mor in juma de ora sau cat o mai fi, sunt la fel de pregatit ca in fiecare clipa.
(*)Si daca ar fi un buton care sa aduca sfarsitul nu doar al lumii asteia ci al intregii existente, cred ca ar fi prea aglomerat ca sa ma mai infig si eu acolo.
)