entheogen awaremess

Dupa principiul “prima dragoste nu se uita” m-am intors la Tai Ji Quan (Tai Chi Chuan pe wikipedia, pentru referinta). Nu back to the past pentru ca, in sfarsit, am curajul/masochismul de a renunta la “Beijing” Tai Ji (i.e. secventele moderne de 24, 42, 48 forme etc) pentru a invata secventa lui Yang Chen-fu – conform wikipedia 103-form Yang family tai chi chuan.  Da, 103. Nu pare atat de lunga, dar nu am inteles niciodata cum se numara formele asa ramane cum a stabilit wikipedia. Intr-un glorios final in care o voi practica in intregime imi va lua cam juma’ de ora.

Ani de pauza + secventa noua = 2 maini stangi, 2 picioare strambe, s(h)ale tensionate, cur bombat, coate fluturande si alte asemenea frustrari.  Time for an info snack: google.ro search motivational. Si ce-mi fu dat sa vad…

Site-ul care m-a facut sa postez – la care nu voi da link pentru ca sunt destul de simtit sa ma amuz fara sa arunc mingea tavalita prin rahat inapoi in curtea vecinului – lauda virtutile, nu efectele minunate ale Tai Chi-ului, echilibrul de toate felurile (pentru ca, nu-i asa, le-ga-tu-ra-min-te-corp e un concept care se poarta) si alte alea, totul foarte ok. Dar deasupra elogiului poster-itza isi pusese propria poza in timp ce executa Yun Shou, Cloud Hands (sidenote: “mainile se misca ca norii spre stanga/dreapta” era traducerea pe care o stiam, cacofonie and all, dar site-ul oficial spune Mâna norilor pe partea stângă; suna mai bine, dar nu-mi place.) Cel putin cred ca era Mâna norilor pentru ca nu vad ce altceva ar putea fi.

Nu spun ca un incepator “nu are ce posta” despre Tai Chi (pentru ca si eu ar trebui sa tac), nici ca un incepator nu ar trebui sa posteze fotografii, dar exista cativa pasi intre “fac Tai Ji” si “poza mea pe site”. In acest caz relevant ar fi, daca e sa fiu optimist, pasul “ma uit la pozele mele facand Tai Chi si aleg una care sa nu fie demna de un site cu Asha Nu“, si respectiv pesimist, “ma uit la pozele mele facand Tai Chi, pun pe cineva sa imi corecteze postura si imi trag o poza noua.”

Sa fiu sincer, postura din fotografie nu m-a amuzat, m-a revoltat. Daca as fi gasit-o prin google images si as fi vazut-o separat de articol nu stiu daca as fi recunoscut-o ca Tai Chi. Persoana din imagine, si deci din articol, nu stapanea principiile de baza, incalca alinierile cele mai elementare care fac Tai Chi Chuan sa fie altceva decat miscari la intamplare. Desigur, pentru ca alinierile sunt dificile si frustrante formele se invata fara sa se puna accent pe ele, insa cele despre care vorbesc aici sunt realmente de baza, respectate cand corpul stata intr-o pozitie pur si simplu naturala.

Nu neg efortul persoanei in cauza, nici progresele pe care le descrie in articol. Abilitatea de a simti din interior (nah, limbaj adecvat discursurilor pe care le-am citit despre Tai Chi Chuan pe netu’ romanesc) i.e. proprioceptiv-kinestezic in ce hal arata postura ta este o abilitate care se formeaza dupa ce ai nevoia cea mai acuta de ea. Dar asta nu inseamna ca erorile nu se vad perfect clar din exterior, ca de exemplu cand iti vezi poza.

Dar google.ro nu m-a dus doar la site-uri de tip sanatate, dieta (srsly) si psihologie, ci si la o foarte insemnata informatie: Fundatia Romana de Qigong a introdus centuri in Taijiquan. Pentru Vulturul de bronz i.e centura alba, se cer diferite tehnici de lovire, in schimb evaluarea primelor forme se face pentru centura a treia, adica dupa cel putin 1 an si jumatate de practica, iar pastrarea posturii Ma Bu pentru 10 minute se cere doar dupa 2 ani. Tot doar dupa 2 ani se cere si atitudinea/activitatea mentala corecta, dar nu am idee cum se evalueaza acest aspect la examen. Nu am cuvinte. Nu am aer. Râd. Ca fapt divers, secventa de 24 de forme se cere la examenul pentru centura verde, adica dupa 2 ani si jumatate. Probabil federatia are/vrea sali in care sa predea intai formele toate scurte. )

Ieri ma abordeaza cineva pe YIM (traducere din engleza asa ca daca vreo replica suna dubios stiti unul din motivele pentru care nu am dat la filologie sa ma fac traducator):

“Cum te pregatesti pentru sfarsitul lumii?”

Ma uit la monitor cu stupoare. (Reactia mea imi demonstreaza ca practirea regulata a mindfulness mi-ar fi extrem de utila.) Cum ma pregatesc pentru sfarsitul lumii? Se refera la faza aia cu pornitul masinariei infernale. O clipa, tre sa ma pregatesc pentru asa ceva?

“Sa ma pregatesc? Ce e asa de deosebit? Daca se intampla, mor. Cu ce e asta diferit de fiecare zi?” intreb, curios.

“Pai nu va mai exista o alta zi.”

Tac o clipa, nestiind daca replica e autentica sau regurgitata fara prea multa ruminatie.

“Nici daca am murit din alte cauze nu va mai exista o alta zi.”

Puteam sa imi argumentez punctul de vedere explicand ca si in cazul in care se admite reincarnarea (i.e. o alta zi peste multe alte zile de la deces) acest “sfarsit al lumii”nu o afecteaza cu nimic pentru ca este doar un sfarsit al unei planete. Cand aveam vreo 16 ani o vizionara a venit la mine spunandu-mi ca ne cunoastem dintr-o incarnare in alta lume, ca am venit impreuna in lumea asta in aceeasi generatie. Nu m-a impresionat foarte mult nici atunci, darmite acum. Poate daca as fi vazut si eu asta ar fi insemnat ceva, familiaritate, kinship (inrudire?). Oricum, Terra explodeaza = not such a big deal. (*)

Discutia trece insa spre alt punct de vedere.

“Colegii mei o tot dau inainte cu destrabalarea lor dinainte de sfarsit.”

Spun primul lucru care imi trece prin minte: “Asta e pregatire pentru moarte?”

Imi raspunde ca nu ar vrea sa moara fara sa fi facut sex. Inteleg punctul de vedere cu lehamitea obisnuita cand aud asemenea afirmatii.

“Daca e adevarat ca sexul premarital e gresit, atunci merita sa faci sex o data si sa you screw yourself out if Heaven - literally?”

“Eu nu subscriu la acest punct de vedere.”

Nu am chef sa intru in detalii, costuri si beneficii, pariul lui Pascal si alte alea. Ii spun, poate prea simplu si direct, ca nu crede nici ca lumea se va sfarsi. Recunoaste. Imi trece prin cap sa ii spun “de ce imi pierzi timpu’?” si imi dau seama, din nou, ca ar fi o intrebare incorecta: eu ii permit sa intre in discutii de-astea cu mine desi stiu ca ajungem de fiecare data in aceeasi situatie. Multi ani am crezut ca inteligenta e conditie suficienta, dar nu si necesara, pentru un “partener de discutii”. Pana sa incep sa vorbesc cu persoana asta nimeni nu mi-a aratat cu atat de multa claritate ca ma insel, inteligenta nu e suficienta. Conversatiile noastre ajung mereu in impas pentru ca inteligenta nu presupune reflectarea asupra a ceva sau luarea in considerare a mai multor puncte de vedere. “Inteligenta limitata” pare un oximoron (pentru ca spunem “o persoana limitata” ca si eufemism pentru mediocritate sau chiar prostie), dar nu ar trebui sa fie. ….Si am deviat de la pregatirile pentru sfarsitul lumii.

Sincer sa fiu, nu imi amintesc ce am vorbit dupa faza cu “vreau sa ma fut inainte sa explodeze Pamantu’!”, dar am ajuns la un moment dat sa spun cam cum ar fi ca lumea sa creada realmente ca lumea da ortu’ popii.

Disclaimer: (1) tonul urmatorului paragraf nu este adecvat continutului,
(2) cititul in continuare poate provoca iritare si miscari oculare necontrolate.

Colegii nu doar ca s-ar destrabala after hours, ci nici macar nu ar fi la servici sa pomeneasca asta. Barurile ar fi mai pline ca oricand, insa afluxul de clienti si de bani nu ar mai avea semnificatie. Similar, unii ar sparge magazine, altii ar arunca totul in strada incercand sa isi usureze buzunarele si constiinta – traim intra-o tara crestina si mai usor trece camila prin urechea acului decat bogatu’ prin portile Raiului. Nu ca ar fi nevoie de filme pentru a arata cam cum s-ar prabusi ordinea, istoricii au facut deja asta. Exista un mit al panicii milenariste din anu’ 1000. Crestinismul primar a fost o religie milenarista pana in maduva oaselor: Iisus trebuia sa se intoarca peste 100o de ani, de parca ar fi cumparat un bilet dus-intors cu data precisa. Eh, cum putea lumea sa creada asa ceva? Doar pe vremea aia nu existau nici trenuri, nici avioane, nici ceasuri fidele, putea deci si el sa intarzie vreo 10-20 de ani, sau chiar o viata de om. Si, de fapt, se pare ca asa o fi fost si ca panica anului 1000 e o constructie tocmai a generatiilor care masoara timpul cu exactitate. Nu pentru ca Iisus ar fi intarziat (1008 ani e un pic excesiv pentru o fiinta cel putin partial divina), ci pentru ca lumea anului 1000 nu tinea evidenta suficient de uniform pentru a se crea o panica generala intr-un moment anume. Desigur, au existat predici si excese, dar ca o aura in jurul anului 1000 si cu eforturi de “damage control” din partea Bisericii.

Si, revenind la intrebarea initiala, azi e ziua cea mare. Cum m-am pregatit pentru sfarsitul lumii? M-am gandit la asta azi dimineata, auzind ca azi tre sa se intample (sau nu). Mnoah, ratasem ocazia, mai aveam doar 2 ore. Ce mai aveam de facut?
Un bilant al vietii? Inutil – daca exista o Judecata, nu e nevoie sa imi fie clar bilantul pentru ca va fi facut acolo, mai obiectiv.
O ultima rugaciune? Inutil – pentru ce sa ma rog?
O ultima multumire pentru viata asta? – Ar fi prea ironica.
Sa trag chiulu’ de la servici? – Ca sa fac ce? Sa merg la… biserica? – Inutil, pentru mine sacralitatea lumii e, in mare, “omogena”.

Pana la urma m-am pregatit totusi pentru sfarsitul lumii: m-am imbracat in negru. *shrug* Orice pregatire ar fi la fel de irelevanta. Daca mor in juma de ora sau cat o mai fi, sunt la fel de pregatit ca in fiecare clipa.

(*)Si daca ar fi un buton care sa aduca sfarsitul nu doar al lumii asteia ci al intregii existente, cred ca ar fi prea aglomerat ca sa ma mai infig si eu acolo.

Deseori ”la moda” ma enerveaza. Nu neaparat ce e la moda, ci faptul in sine. Nu sunt genul care sa caute undergroundu’ pentru a demonstra cat de autentic si anti-mainstream is, insa consider ca masele reusesc sa faca varza din cam orice. Si nu, nu ma refer la emo, care dupa parerea mea a fost lame de la inceput. ) (Ok, ma refer insa la cat de trendy e sa fii bi-curious. Plin de pitzipoance care uploadeaza poze in care se saruta cu alte pitzipoance. Kkt.)

In fine: http://nplusonemag.com/?q=node/473 - un articol despre “hype cycle” (aplicat mai general decat domeniul initial) si “backlash-to-the-backlash”.

Pe langa ca e interesant articolul ofera cateva citate care au un imens potential cand sunt folosite pentru a-i enerva pe altii (always a bonus). De exemplu:  “And who would want to possess independent aesthetic judgment anyway? It would mean you were impervious to the enthusiasms of your friends and the arguments of critics; it would mean that you were a total blockhead, ineducable, stupid.”

si

“The problem with hype is that it transforms the use value of a would-be work of art into its exchange value. For in the middle (there’s no end) of the hype cycle, the important thing is no longer what a song, movie, or book does to you. The big question is its relationship to its reputation.”

“But there are perversities involved with ignoring hype, too.”

- afirmatii evident false menite sa-ti dovedeasca individualismul (superioritatea, gusturile bune vs manelistu’ ala de la 3): Repu’ romanesc e cel mai adevarat, manelele e o porcarie. Intre cine era rivalitatea Macedonski vs Eminescu? Nu-mi amintesc 100%, da’ si ala a fost un moment de genu’ asta.

- promovarea unui revival al vreunei valori subapreciate care de fapt nu merita efortul - cine stie ce vedeta comunista lansata la festivalul de la Mamaia.

- izolarea si retragerea in valori clasice: Dante, zice articolul – as trece aici Proust, doar din sadism. Sa zicem iar Eminescu, Mozart, Pink Floyd sau cenaclul Flacara(?).

- sa spui “fuck this shit, discrimination is bad” si sa te uiti la ce nimeresti pe ProTV si HBO, sa asculti radio etc.

Daca ar fi sa arat cu degetu’ la o moda si sa rad ridic ochii spre cer doar-doar or ajunge si ei acolo cat mai curand nu cred ca ar fi manelele, ar fi emo cocalarii si toate adolescentele alea indie (ok, maybe the last one is unfair, but they just personally piss me off).

Io cel care citesc review-uri pe net nu stiu care ar fi happy middle intre “sclavu’ modei”, cum se spune traditional in dulcele nostru grai, si indiferenta “all is ok enough”. Nici macar nu imi dau seama daca sunt in acel happy middle sau daca ma intereseaza prea mult un non-mainstream de alta natura ca sa mai conteze.

Am venit de la bai, mi-o trecut si durerea de cap, e momentul sa-mi dau intalniri cu fomei! Probabil e cafeaua de vina (again), dar simt ca am descoperit secretul castitatii, contraceptiei, posibil si a stimei de sine la anumite persoane (pacat ca nu a fost V cu mine si ma fute la cap in continuare). Se cer urmatoarele: Read the rest of this entry »

I am coffee-free.

In ultimele saptamani dormeam prea putin. Nu dormeam prea putine ore (”in jur de 7 e destul pentru un adult”), nu eram somnolent in timpul zilei (”Intodeauna am fost mai sluggish in the afternoon.”), nu eram nervos (”Nu ma relaxez destul.”).  Insa in pofida explicatiilor pe care le aveam pentru orice, zi de zi dovezile se adunau ca nu era ok, nu eram ok. Nu mi-era somn pana noaptea tarziu si ma trezeam dimineata fara ceas (dar fara chef si cam obosit), iar in timpul zilei momentele de “cadere” erau rezolvate rapid cu o cafea in plus. Initial mi-am spus ca o sa recuperez somn in weekend, insa asta nu se intampla – ma trezeam cu vreo 2 ore mai tarziu, dar stateam noaptea si dupa ce mi se facea somn. De aceea, evident, beam cafea si in weekend.

Si in sfarsit saptamana trecuta mi-am dat seama ca am uitat ce e aia “cofee-free me”. Bun, mi-am spus vineri dimineata, no problem, cafeaua asta e ultima pana luni. Cine are nevoie sa fie atat de alert in weekend? Not me.

Vineri plecam cu masina la Hajduszoboszlo. Evident o persoana normala si-ar fi spus ca renuntatul la cafea poate sa mai astepte, dar nu, pentru mine evenimentele astea externe nu au importanta. No coffee, dorm pe un shezlong la umbra.

Vineri noaptea nu gasim cazare. No problem, mergem in Debreczen. Nu gasim cazare. Ne intoarcem in Hajdu si dormim in masina de pe la vreo 3 pana pe la 6. De acolo whoosh, asteptam rechinii. Evident, nu sunt foarte dornici sa isi deschida usile (si sa murdareasca cearceafuri) pentru o noapte. In cele din urma o parte o stergem la bai sa ocupam sezlonguri la umbra. Inauntru, nervi, griji, no idea ce fac cei de afara, cum o sa ne reunim si daca mai stam o zi sau nu (asta depinzand de cazare). Ce chef de halit, de citit, de dormit? Nik. Merg sa ma balacesc in apa and this lifts my mood considerably. What completely and utterly elevates my mood e ca s-a gasit cazare. Whoa, awesome. Halit, citit, dormit. Read the rest of this entry »

Post despre lene, obligatii, tacere, corp si how they all came together one morning. Read the rest of this entry »